Salutare. Astăzi am să vă povestesc despre alergatul după mașină.

Eram doar un puști. Să fi fost prin clasa a șasea. Nu știu cu exactitate. Nici întâmplarea nu mi-o amintesc cu exactitate. Sunt totuși vreo 25 de ani de atunci. Însă știu sigur că am mers după ciuperci în pădure. La noi în Bucovina le spune bureți.

Că eram cu fratele că nu, nu mai știu. Cert e că eram în fundul pădurii, undeva departe. Și aveam de venit pe jos mult…Cobor din pădure pe un drum de pădure. Și zici că parcă mă lovise norocul când văd o mașină cu remorcă în spate care trece pe lângă mine și care ducea sigur înspre sat, că în altă parte și altă direcție de mers nu avea. Nici nu mai stau să mă gândesc bine și mă agăț de ea și mă urc în remorca din spate fără să mă vadă șoferul în oglinzi, sau cel puțin așa am crezut eu. Mă și bucuros nevoie mare că mașina merge repede și măcar nu merg pe jos, deși, și de stat acolo în spate nu era ușor. Măcar însă nu veneam așa mult pe jos, că erau vreo 5 Km de venit. Cât ai zice pește aproape mă văd aproape de unde să cobor eu.

Însă să vezi treabă, mașina gonea acum, că dăduse de drum bun. Aoleu îmi zic, unde naiba mă va duce mașina asta dacă viteza e prea mare și nu mai pot să cobor. M-oi pierde. Măi și îmi fac curaj, și iute-iute dau din picioare și cobor și dau iute-iute-iute până dau drumul de pe mașină cu mâna și tot alerg eu așa o bucată în urma ei că dacă nu aveam a o lua în nas din inerție, și mă juleam tot. Iar dacă apăream acasă julit mă și bătea mama.

Și, într-un final, mă opresc. Cred că atunci am fost pentru prima oară recunoscător lui Dumnezeu. Mi-am zis, Doamne…bine că am scăpat și de asta.

Și apoi , obosit mai mult de emoție decât de „pedalat” la viteze extreme, de parcă eram cel mai bun sprinteor, că și luam concursul la sprint pe naționale la categoria juniori dacă mă cronometra careva. Și obosit așa, merg până acasă. Că acum nu mai era mult de mers.

Apoi nu știu ce s-a mai întâmplat sau dacă șoferul respectiv o fi știut de mine, că mașina era cu remorcă încorporată în spate și nu băteau onglinzile până în locul în care eu stăteam. Da’ oricum, atâta emoție mi-a dat acea aventură, că nu am uitat-o și nu am să o uit, cred că niciodată.