Alergăm prin timp. Și uneori ajungem să ne cunoaștem copiii nu când sunt mici. Ci când sunt bătrâni și nu mai au nimic să-ți spună decât poate bine mamă.

Nu i-ai văzut niciodată aluniță aia de pe ureche. Ai fost prea ocupat. Dar el o are. I-au spus colegii de școală, de bancă. E după urechea dreaptă.

Nu-i nimic. Stai liniștit. El a crescut și singur. Îți mulțumește în gând că i-ai oferit castronul ăla de supă de după ore. Ți-ar mulțumi și așa…verbal dar știe că acel castron era sfânt pentru el. Fără el ar fi murit. Ori el nu vorbește de lucruri sfinte.

Tu nu ai știut de ce uneori a ieșit în decor. Vroia atenția ta de fapt. Acum o are. E bun și acum. Deși el a crescut strâmb e puternic.

Strâmb că un copac de prea multă roadă pe vremuri secetoase și din multe motive.

Dar el nu. Nu e pom. El e un om și a luptat. Singur. A luptat pentru a fi bun. Așa cum a crezut el. Nimeni nu a fost de partea lui.

Și poate el acum e de partea tuturor pentru că știe cât de tare doare lucrul ăsta. Știe chinul și durerea. Au devenit prieteni de mult timp.

E copilul tău.