Bine. Poate nu neapărat în această ordine.

Îmi aduc aminte, vag, perioada copilăriei de dinainte de a merge la școală. Aveam un Abecedar. Din acelea vechi, ceaușist, cu Ana are mere și K de la kilogram cu fotografii pe fiecare literă.

Pe timp de iarnă, puștiulică mic mic fiind, răsfoiam abecedarul. Și fără să-mi spună nimeni învățam literele. Apoi adunarea și scăderea.

Când am ajuns în clasa 1 cunoșteam deja toate literele, adunarea și scăderea. Îmi era ușor.

Vremurile s-au schimbat. Și s-au schimbat enorm. Iau ca punct de reper doar televizorul pe care îl aveam atunci. Un televizor alb-negru cu ecran de sticlă și tub în spate. Sunt sigur că majoritatea celor care fac vârsta de optisprezece ani acum nu au văzut așa ceva nici măcar în poză.

Erau totuși vremuri bune. Vremuri în care ne jucam de-a prinselea și săream gardurile fără măcar să le ating.

Acum când gardurile se sar în Metin sau Call of Duty și nu mai e la fel. Emoțiile nu mai sunt aceleași. Detenta nu mai e aceeași. Mamele nu-i mai strigă pe-afară să vină la masă. Le dau mesaj. Iar ei nu mai intră rupți de foame în casă după o zi întreagă de alergat și cu pantalonii rupți să devoreze hrana ca un lup.

Acum copii sunt plăpânzi. Unii buni, alții diavoli. Fiecare cum i-a crescut. Fiecare cu treaba sa.

Dar întrebarea e alta…ce le lăsăm noi moștenire? Ce lume? Ce țară?