22 Decembrie 1989 – 22 Decembrie 2017

Au trecut 18 ani decând s-a ieșit în stradă în București pentru a protesta împotriva regimului comunist. 18 ani decând Ceaușescu a înțeles că gluma se îngroașă, că nu-i de șagă și a fugit cu elicopterul. Eram doar un puști de cinci ani atunci.

Ce îmi mai aduc aminte? Îmi aduc aminte cum, câteva zile mai târziu, l-am văzut pe dictator împușcat la televizorul meu alb-negru. Mi-am chemat mătușa să-l vadă și ea. “L-au împușcat pe Ceaușescu.” i-am zis. Nu credea. I-am arătat apoi pe ecranul televizorului. Nu a mai zis nimic.

Ce îmi mai aduc aminte? Îmi mai aduc aminte că la grădiniță trebuia să purtăm o cravată roșie. Ce-i care au prins cravata roșie știu că se numea cravata de pionier. Într-o zi nu am luat-o. Nu mi-am prins-o cu nasture la cămașă. (căci se prindea cu nasture). M-a certat educatoarea și mi-a zic ca, neapărat, data viitoare să o port. Data viitoare nu a mai fost căci regimul Ceaușist căzuse.

Țin minte că găseam deseori bani pe jos și îmi ajungeau să-mi cumpăr bomboane. Sunt amintiri vechi. Nu am ce să regret, eram doar un copil. Poate bătrânii de acum regretă fostul regim. Eu nu am ce.

Și iată că timpul a trecut. Suntem în 2017. Ne merge mai bine? Cei mai mulți spun că nu. Bătrânii se uită la televizor (mare parte din ei) și înghit gogoșile-promisiuni ale idolilor din TV. O să mărim, o să scădem, o să dregem, o să facem…La televizor am încetat să mai privesc. Sau poate rar, când văd un film bun sau vreo emisiune care trebuie să fie al naibi de bună să-mi suscite interesul. Nu cred pe nimeni din cei ce spun că o să fie mai bine în România. Defapt pun la îndoială tot ce aud indiferent de sursa de informație. Pe net sursele de știri sunt oarecum mai sigure dar în mare parte și aici a început să se politizeze cam totul, să se împută treaba. Informațiile mi le i-au de la radio. Nostalgic ar spune unii. Poate așa și e.

Sunt tentat să plec din țară. Prea puțină lume a rămas aici. Prea puțini din prieteni. Prea puțini din vecini. Unii s-au stabilit cu totul în alte țări. Aud tot mai des plec sau vreauplec. O spun și eu. Viața trece. Timpul trece repede, mai ales dacă nu ai un scop clar. Mai ales dacă sunt puțini cei care te înțeleg.

Mă trezesc dimineața să merg la muncă tot mai des plin de dezgust. Fără chef. Sunt stresat și fumez mult. Bine că măcar că am bani pentru viciul ăsta – îmi spun. Am muncit mult în țara asta. Am făcut și armata. O armată grea – la pompieri.  Am slujit țara sub tricolor. O țară în care puștanii actuali sau băieții de ieri nu mai știu ce înseamnă respectul față de astfel de persoane. Nu-l cer. Nici pentru mine nici pentru alții ca mine. Dacă mi se oferă mă bucur. Dacă nu, trec mai departe nepăsător, sau, poate cu o umbră de regret.

Ce s-a ales din țara asta după 18 ani de la revoluție? Ce se va alege din ea în viitor? Îmi rezerv dreptul să fiu pesimist și spun că nu prea multe…

Adăugat de | 2017-12-22T16:52:50+00:00 22 decembrie 2017|Personale|

Lasă un comentariu