Timpul pierdut

Un clasic în viață spunea că timpul trebuie privit ca prieten nu ca asasin. Mi se pare o vorbă înțeleaptă de care e bine să ții cont. Căci până la urmă rămân doar amintirile şi tot ce laşi în urmă. Mama îmi spune mereu că nu am linişte. Linişteşte-te măi copile! Dar aşa e şi ea. Şi până la urmă aşa suntem majoritatea. Alergăm după ceva, vrem ceva. Consider că cine nu mai vrea nimic e doar o piesă în sistem care munceşte maşinal pentru visele altora şi poate să se bucure din când în când de câteva crâmpeie de umanitate.

Uneori mi se pare că oamenii au devenit autişti toți. Nu au sentimente, sau nu mai simt ca odinioară pe cel de lângă el. Nu îi simt tristețea sau bucuria şi nu li se mai citeşte nimic pe față decât poate o vagă fericire iluzorie (bună şi ea) venită din mândrie prostească de a fi cine cred că sunt.

Trăim vremuri noi. Şi cine nu se adaptează rămâne în afara sistemului. Poate vorbesc prostii. Poate aberez. Însă un sâmbure de adevăr tot e în ce spun.

Timpul nu e nemilos. Timpul vindecă. Şi ne lasă să îl folosim de multe ori aşa cum ne dorim. Depinde doar de noi ce facem cu el. Cum profităm. Lenea şi frica însă sunt nemiloase şi trebuie învinse. Poate o dată pentru totdeauna sau poate zilnic. Însă timpul trebuie folosit căci până la urmă este una din cele mai importante resurse nemateriale pe care le ignorăm prea adesea.

Adăugat de | 2017-10-14T02:08:33+00:00 2 septembrie 2017|

Lasă un comentariu